Din șantier în Văzduh
Ce se vede și ce nu, într-un Refugiu care este în continuă facere și refacere.
Prea des, vorbim despre finaluri. Despre cum am așezat ultimul detaliu. Despre cum se leagă toate. Despre tăieri de panglică. Când vine vorba despre Văzduh, ar fi cel puțin incorect să prezint doar bucata aia pentru că devenirea lui este cel puțin la fel de valoroasă.
Încă dinainte de prima excavare, Refugiul avea o voință a lui. O încăpățânare proprie. Un fel de a-și face loc într-un proiect care căpăta formă în timp ce se întâmpla. Nu înainte.
Ne-am propus construcția în 2021, cu un an înainte de a săpa prima cupă de pământ. Atât a durat până am cumpărat terenul, am făcut planurile, am alergat după avize și am reușit să ne sincronizăm cu echipa de constructori. Am vândut un apartament ca să ne dea un pic de zbor, nu mult, doar cât să ne ținem pe linia visului.
Am început cu un buldozer mic. Amprenta casei nu era mare, doar 9 pe 11 metri. Ne-am gândit că o să fie simplu. Dar locul avea alt plan. Buldozerul n-a reușit să sape. A venit altul, mai mare. Și tot n-a fost ușor. Pământul a opus rezistență și buldozerul și-a rupt doi dinți când a încercat să-l străpungă.
Atunci am înțeles că nu construim doar pe un deal. Construim pe un teren care are propria lui personalitate, propriile lui rădăcini, propria lui istorie. A fost clipa în care am realizat că nimic din ce urmează să facem nu va fi ușor.
Dar când ne-am pornit, am mers până la capăt în tot ce ne-am propus. Construcția a crescut repede: în iulie am început, în noiembrie casa era în picioare. Eu am fost acolo în fiecare zi. Cu planul, cu bugetul, cu anxietatea și cu toate întrebările. Uneori, și cu o parte din răspunsuri.
Am avut de făcut alegeri constant. Uneori, epuizant de frecvent. Decizii peste decizii, unele mici, altele mari, toate cu un cost. Încălzire în pardoseală sau nu? Ce fel de tâmplărie? Ce tip de finisaj? Ce vopsea? Ce parchet?
Sigur, am avut oameni care ne-au consiliat, dar, la finalul zilei, tot tu dai click pe butonul de plată și tot tu auzi vocea aceea mică, dar necruțătoare: „nu arată prea bine...”.
Am vopsit de două ori pereții. Diferențe subtile de gri care în lumina din Refugiu deveneau stridente. Poate părea banal, dar nu este. Și nici întâmplător, cum niciun alt gest nu e făcut doar ca să.
Am returnat parchetul laminat după ce îl repartizasem pe camere.
Vocea aia îmi spunea că n-o să fiu întreagă pășind pe el.
Între conturi goale și liniște interioară, am ales liniștea.
Toate astea au însemnat întârzieri.
A însemnat anxietate, nopți nedormite, creativitate financiară, presiune. Și uneori, îndoială. Iar cea mai dureroasă formă de îndoială este cea de sine. Pe cea a altora o poți înghiți cu umor. Dar pe-a ta...nu chiar.
Am ales aluminiu, nu pvc, am ales lemn, nu plastic. Am ales materiale naturale: piatră, șindrilă, pământ. Nu doar pentru estetic. Ci pentru că simțim că doar așa putem onora natura.
Locul.
Viața.
A fost și cu mult noroi. Atât de mult, încât Andrei a făcut podețe din scânduri prin tot terenul, doar ca să putem ajunge dintr-un colț în altul. Nu mai era vorba de arhitectură, ci de cum ajungi cu găleata de lavabilă fără să îți rămână bocancii în noroi.
O misiune simplă care devenise complicată. Fiecare zi venea cu un șir de provocări. În timp ce construiam o casă, a trebuit să construim un drum.
Am plantat de două ori 30 de pini mari și 50 de mesteceni.
Primii s-au uscat.
N-am renunțat. A doua oară, i-am pus cu mai multă speranță, poate și cu mai multă smerenie.
Acum s-au prins – de viață și de Văzduh.
O bună parte din sarcină am petrecut-o pe șantier. Apoi, cu Noah mic, tot acolo.
M-a înduioșat grija care a venit spre mine tăcută, firească, necerută.
De la băieții din echipă, care îmi eliberau spațiul ca să fiu în siguranță,
la constructorul care nu mă (mai) contrazicea așa des, până la furnizori și parteneri care deveniseră, parcă, mai binevoitori.
Ce ne-a ținut? Oamenii. Gesturile lor aparent mici, dar care s-au simțit mari.
Vecinul ne-a dat curent electric, o rolă trasă din curtea lui pe care n-a mai tras-o înapoi. Fără ajutorul lui, nu am fi putut construi. Constructorul a înțeles nevoia mea de pauze. Are doi copii, știe cum e. Nea Costel, de unde luam majoritatea materialelor, ne-a păstrat stocuri la prețuri înghețate, când totul creștea cu 20% peste noapte.
Când a izbucnit războiul, pe lângă toate anxietățile, a apărut și grija pentru fier care s-a scumpit de zece ori într-o săptămână. Ne-am adaptat din mers, dar cu noduri în stomac.
Familia ne-a fost în toate felurile: echipă de montaj, bancă de urgență, sprijin moral, plantat de flori. Unchiul meu, Nea Mihai, ne-a dat brazii pentru leagăn. Am insistat să-i plătim. A doua zi ne-a întors banii fără alte discuții. „N-am putut să dorm cu banii aștia pe noptieră”, a zis.
Toate astea ne-au făcut să nu ne simțim singuri.
Și probabil tot ele ne-au întărit convingerea că Refugiul trebuie să aibă o componentă comunitară. Pentru că oamenii, când se pun laolaltă, pot construi altfel. Și e doar firesc să fie așa.
Refugiul nu e doar o casă. E și o întrebare despre cum construim, și mai ales cu cine și pentru cine?
Cu gând bun din Văzduh 🖤,
Cătălina
Câțiva oameni alături de care facem casă bună:
Șindrilă de la Georoof
Tâmplărie de la QFORT
Servicii de arhitectură și proiectare de la ARTVILLE
Produse beton & agregate de la Betonissima
Mulțumesc că ai ajuns până aici. Dacă nu ești încă abonat, poți lăsa mailul mai jos și Gânduri din Văzduh o să vină singur la tine în inbox.
Dacă ești deja pe listă și îți place ce citești, dă mai departe. Să nu ținem Văzduhul doar pentru noi, zic.
I-ai făcut cinste șantierului și i-ai dat locul cuvenit în Văzduhul care devine. Mulțumesc că ne faci părtași, aproape complici, la povestea asta. Keep building, Cătălina! ❤️