Din noi în Văzduh

De formare sunt avocat. Din vocație, antreprenor. Din principiu, recuperator.

Împreună cu Andrei (partenerul de viață și de joacă) construim un spațiu de cazare, în continuare „Refugiul Văzduh” – într-un sat de la poalele Munților Leaota, în Brebu, jud. Dâmbovița. Folosesc materiale recuperate, obiecte uitate, povești pierdute.

Merg din poartă în poartă și salvez ce alții ar arunca. Trec prin târguri ca prin mall și adun tot ce-mi trezește inspirația și simțul rostului.

De ce scriu? Pentru că nu mai am răbdare să țin totul doar pentru mine.

De doi ani, construim la Refugiu. Între timp, croșetez idei, mut pietre, adun obiecte spectaculoase – și tot procesul merită împărtășit.

Refugiul Văzduh a pornit dintr-o nevoie simplă: să facem ceva cu mâinile noastre, care să ne fie și venit pasiv.

Într-o zi, Andrei a văzut „grădina cu cel mai mișto view” (cuvintele lui). Eu, ghid în satul meu, știam că era odată grădina lu' tanti Sofica, acum în ceruri.

Andrei, care crede că „gândul lucrează” (cuvintele lui), a găsit grădina cu cel mai mișto view de vânzare pe OLX.

Pe repede înainte, doi ani mai târziu aveam autorizația de construire și planurile de construcție.

În timp ce construiam, planurile s-au schimbat mult, iar asta a fost tare greu de dus emoțional și financiar.

Plan inițial inițial

Al doilea plan inițial

Plan final

Niciunul dintre noi nu are nevoia de a ști totul de dinainte, așa că lucrurile au fost mai degrabă dinamice și în continuă schimbare.

Pe sistemul: hai să mai punem o fereastră aici, hai să depindem 100% de energia electrică, deși nu există încă extindere de rețea electrică până la locație, hai să mărim clădirea, că vom găsi o cale să cumpărăm și terenul vecin, deși vecinul nu vrea să vândă etc.

De buget nu mai vorbesc.

Am pornit cu puțini bani, cu o grădină cu cel mai mișto view, cu speranța că putem orice și cu încrederea că gândul lucrează.

Scopul inițial a fost să avem un venit pasiv.

Cu timpul, scopul ăsta nu a mai fost suficient să alimenteze energia, motivația, rezistența. Am căutat un combustibil mai aproape de valorile noastre, de felul în care vedem noi lumea.

Cred că elementul disruptiv a fost de fapt nașterea băiețelului nostru, Noah Nicodim.

Primul lui an l-am petrecut mai mult la Brebu: pe șantier, în părculeț sau prin sat, în plimbări lungi cu căruciorul. Atunci am început să văd ce lipsește – cu lentile noi, de mamă.

Grija pentru copiii din sat.

De la părculețul acoperit cu pietricele (pe care Noah și fiecare copil sub un an le bagă obsesiv în gură, cu riscuri reale și serioase), la toboganul care nu mai alunecă, la grădinița neprietenoasă cu copiii, la lipsa cursurilor recreative, până la lipsa de suport (de orice fel) pentru mame.

Am identificat problema și am găsit și soluțiile: reamenajarea părculețului, echiparea grădiniței, crearea unui centru comunitar pentru copii și mame – un cuib de învățare și conectare.

Iar misiunea asta s-a simțit mult mai firească pentru noi.

Așa a devenit, în mintea noastră, Refugiul Văzduh un refugiu pentru oameni și un loc de creștere pentru comunitate.

Vrem să folosim resursele pe care le va produce ca să creăm acest cuib pentru copiii satului: să organizăm ateliere, evenimente (re)creative, contexte de învățare și conectare.

Și cum gândul ne-a demonstrat deja că lucrează, zilele trecute ne-a fost aprobată participarea la programul de finanțare Ruralia 2025, unde ne-am luat angajamentul financiar și creativ că vom face bine în comunitatea noastră.

Așa că Refugiul Văzduh prinde viață în forma în care e menit să devină: o întreprindere socială care pune umărul la educarea copiilor din satul Brebu.

Avem un plan verificat și agreat cu comisia programului, dar mai ales cu noi înșine. Vom face bine cu și pentru cei 71 de copii din Brebu.

Sunt sigură.

O altă misiune care s-a conturat în timp ce construiam a fost responsabilitatea de a salva lucrurile vechi și valoroase din sat.

Nu știu exact când m-a inundat admirația pentru obiectele făcute în tihnă, cu respect și demnitate. Poate după ani de cumpărături compulsive de plastic – de decor, de îmbrăcat, de mâncat.

Printre cele mai dragi lucruri pe care le-am salvat sunt două porți verzi, care stăteau uitate în podul cu fân al bunicilor mei. Le-am cerut, iar ei le-au adus cu căruța, ca într-o poveste care n-a vrut să moară. Mama le-a curățat de vopsea, strat cu strat. Acum vor deveni ușile unui șifonier din Refugiu. Asta mi se pare cel mai frumos lucru pe care-l putem face cu trecutul: să-i dăm un viitor.

E prima oară în cei 32 de ani în care am luat satul la picior (și roți de cărucior). Fără grabă, fără destinație, un fel de wandering curios.

Ah, și câte lucruri minunate mi-au ieșit în cale.

De exemplu, acest cocoș mândru din țiglă, care e acolo sus pe casă și deși stă să cadă, ține capul sus. Că poate cineva se îndrăgostește de el. Eu.

Sau stâlpii ăștia senzaționali, lucrați manual, care mă strigau în gura mare.

Sau minunățiile astea dantelate.

Toată viața de adult mi-am petrecut-o în București, așa că am uitat cum e să ceri și să primești. Nu să cumperi, nu să negociezi. Să ceri.

În București am învățat autosuficiența. Să nu deranjez, să nu depind de nimeni. A cere însemna să expui ceva ce nu merge. Și nu e loc pentru așa ceva în ritmul orașului.

În sat, e altfel.

În plimbările zilnice cu căruciorul trec pe lângă curtea lu’ tanti Maria. De obicei, tanti Maria e pe banca din fața curții, ne salutăm, un pic de small talk.

-„În fiecare zi îl plimbi? Ce să le facem, trebuie să îi creștem.”

Am simțit asta. Legătura tăcută între mame, de orice vârstă, din orice loc. Greutatea care nu se plânge, dar se recunoaște. Greutatea lui frumos, dar greu.

Și de fiecare dată mă uitam cu jind la un scăunel cochet și singur pe care tanti Maria îl avea în curte. Mi-a fost rușine să deschid subiectul.

Într-o zi, tanti Maria apare la poartă nu cu unul, ci cu două scăunele:

- „Mi-a zis mamă ta că îți place.”

Am plâns.

Nu de tristețe, nu de bucurie clară. Ci de ceva ce am simțit rar: apartenență.

Am plecat din sat la 12 ani. Acum m-am întors, cu idei, cu cărucior, cu planuri. Dar momentul ăla... a fost mai mult decât un gest.

Ca și cum satul m-a primit înapoi – fără să mă întrebe nimic.

Toate lucrurile recuperate își găsesc acum un loc firesc în Văzduh.

Ne-am propus să lucrăm doar cu obiecte restaurate, recirculate și reîndrăgite.

Am refuzat cu forță fast-marketul. Și, în general, orice e fast & easy.

Refugiul își are temelia pe piatră veche-veche. O parte din ea provine de la bunicul meu, care a primit-o de la bunicul lui.

Dar asta, prieteni, vine cu multă responsabilitate.

Când un material e unic, nu ai voie să o dai în bară. Ai obligația să faci tot ce poți ca să onorezi privilegiul ce ți-a fost dat.

Nu găsești la Dedeman altă piatră veche-veche, pe care un bunic a primit-o de la bunicul lui, așa cum nu găsești cocoși din țiglă care au rezistat la mii și mii de ploi.

Nu găsești dantele de lemn și cu siguranță nu găsești o altă tanti Maria care să apară la poartă, cu două scăunele de lemn, din altă viață.

Poți doar, umil, să le găsești un loc de cinste într-o poveste care vrea să facă bine în sat, care vrea să ofere tihnă oaspeților și care vrea să onoreze natura, în toată splendoarea ei.

Refugiul Văzduh nostru prinde rădăcini, as we speak.

Refugiul este un spațiu de cazare pentru 6-8 oameni și are facilități din plin. Dar, poate, cele care contează cu adevărat sunt aerul, timpul și văzduhul.

Cu 🖤,

Cătălina

Mulțumesc că ai ajuns până aici.
Dacă nu ești încă abonat, poți lăsa mailul mai jos și Gânduri din văzduh o să vină singur la tine în inbox.
Dacă ești deja pe listă și îți place ce citești, dă mai departe. Să nu ținem văzduhul doar pentru noi, zic.