Din întrebări în Văzduh

Un loc care se conturează cu întrebări, cu ajutor dat și primit, cu oameni care însoțesc și nu se grăbesc.

„Ce experiență mi-ar oferi Refugiul Văzduh?”

Asta mi-a scris prietena mea, după ce a citit newsletterul trecut.

Întrebarea venea la finalul unui mesaj lung, sincer, în care îmi spunea că i-a plăcut, dar… nu ca primul newsletter. Că e frumos, dar încă nu înțelege exact ce va fi. Muzeu? Magazin? Poveste? Ceva de luat acasă? Ceva de fotografiat? Ceva unic?

A încheiat cu o frază care m-a zgâlțâit:

„E mult despre tine. Despre vizitator nu e chiar clar.”

Nu avea ceva rău în ea, dimpotrivă, era o întrebare bună. Un fel de oglindă care să mă îndemne să mai sap după răspunsuri. Mi-am dat seama că nu aveam acel argument cerut de curiozitatea ei și mai ușor de pus în lumea complicată în care trăim. Și cum nu știam ce să spun, n-am spus nimic.

Am tăcut.

Din tăcerea respectivă s-a născut textul de azi.

Trăim în zgomot. În briefuri, în postări, în explicații care să convingă. Refugiul nu s-a născut așa. Nu cu un plan. Nu cu un PowerPoint. Nu ca să dovedim ceva, ci cu liniște și cu încredere că putem face un bine la noi acasă. Cu genul ăla de intenție și de spațiu în care nu trebuie să explici de ce simți ce simți. Ci doar să te lași să trăiești și să iei din asta ce ai nevoie.

Uneori ai nevoie să nu spui nimic. Să lași lucrurile să se așeze. Să se rostogolească, poate, până când capătă rost de la sine. Nu e marketing, nu e strategie, e gest. Și, poate cel mai important, e alegere. Ca atunci când pui o piatră într-un loc pentru că ți se pare că acolo ar trebui să stea. Și nu întrebi pe nimeni dacă e bine. Doar o așezi cu grijă, știi de ce ai făcut-o și îți vezi de viață. Și știu că asta e împotriva curentului, a ce se cere, a ce se vrea, a algoritmilor, a făcutului după rețetă.

Dar realitatea mea e simplă și cuprinzătoare: Refugiul s-a construit prima dată în mine, nu pentru alții.

Inima proiectului

Refugiul va fi, în primul rând, un loc de cazare. Un loc în care vii ca la niște verișori de la țară, unde dimineața primești micul dejun cu zacuscă, legume de sezon, ouă proaspete și dulceață făcută în casă.

Casa are geamuri mari, lumină multă, cărți despre artă adunate de la anticariate, artă pe pereți creată special pentru Refugiu, mobilier vechi recondiționat și materiale naturale care se potrivesc firesc între ele. E ceva ce o să te cuprindă în propriul tău ritm, nu ceva ce trebuie împachetat în conținut ca să convingă.

Multe dintre obiectele din Refugiu au fost salvate. Le-am găsit prin târguri, în poduri, în curți uitate. Le-am recondiționat, reinterpretat și le-am dat un alt rost. O coamă de acoperiș din țiglă a devenit o aplică de perete. Lâna oilor vecinului umple pernele din camere. O ușă cu dichis a devenit tăblie de pat. Iar marginile dantelate de la o streașină veche au fost păstrate ca legătură între tavan și peretele nefinisat, spre disperarea constructorului, care încă mă întreabă dacă sigur nu vrem să dăm cu lavabilă. Nu, nu vrem.

Așa se construiește aici: nu doar cu materiale, ci cu un sens profund venit dintr-un fel de a consuma viața. Cu ce putem salva, cu ce merită o viață nouă, cu dorința de a da mai departe.

Avem o sală de activități unde găsești filme pe DVD, un șevalet pentru pictat, kituri de cusut, saltea de yoga, tot ce-ți trebuie ca să fii aici într-un mod care te apropie de tine și de cei cu care te însoțești. Dacă îți dorești asta, dacă ești în căutare de conexiune profundă și de conversații pe măsură.

Și când ai nevoie să te retragi un pic din lume, dar să te apropii de tine, poate că ai să alegi să te dai într-un leagăn uriaș. L-am făcut nu ca decor bun de fotografii, ci ca o formă de comunicare cu natura. Un obiect-intenție care te apropie și mai tare de ea, te ține într-o mișcare care te ancorează în prezent, te face să simți un zbor de care (poate) îți e dor.

Astfel, când e prea mult pământesc, îți amintește că ești făcut și din văzduh.

Refugiul începe ca loc de cazare. Dar va deveni mai mult.

Un cuib pentru artă, pentru lucruri care merită salvate și pentru oameni care vor să dăruiască ceva. Un loc unde fiecare colț spune o poveste, nu despre design, ci despre grijă. Aici, se adună ce nu și-a găsit locul în altă parte și capătă un rost nou: o carte lăsată într-un anticariat, un desen făcut de mână, o idee spusă la timpul potrivit.

Vrem să deschidem spațiul și pentru copiii din sat să învețe, să se joace, să viseze. Să se simtă văzuți, ascultați, provocați cu blândețe. Vrem să aducem aici profesioniști care pot planta idei: un psiholog, un dentist, un polițist, un artist. Un om care să le spună: „Uite, și tu poți.”

Refugiul va primi și mame, și bunici, și oameni care au trăit multe dar n-au avut întotdeauna cu cine să împartă. Vom planta. Vom reface. Vom sta la povești. Vom construi ceva care nu se vede doar în poze.

Vrem să creștem o legătură care nu dispare după ce pleci. Care nu se rupe când te întorci la oraș. Care se prinde de tine ca un gând bun și te cheamă înapoi nu pentru că trebuie, ci pentru că vrei.

Așa e Refugiul în forma lui de-acum:
Un loc care se conturează cu întrebări, cu ajutor dat și primit, cu oameni care însoțesc și nu se grăbesc.

Cu gând bun din Văzduh 🖤,

Cătălina

Mulțumesc că ai ajuns până aici. Dacă nu ești încă abonat, poți lăsa mailul mai jos și Gânduri din Văzduh o să vină singur la tine în inbox.

Dacă ești deja pe listă și îți place ce citești, dă mai departe. Să nu ținem văzduhul doar pentru noi, zic.